Poate n-am fost eu pe fază, dar portofoliul de filme care au în rol principal o heroină atrăgătoare parcă devine mai cuprinzător pe zi ce trece. Avem pe Lucy (2014), Blonda Atomică (2017), Red Sparrow (2018), Anna (2019), pe Charlize iar în The Old Guard (2020), pe Scarlett iar în Black Widow (2021) și, cel mai recent, pe Mary Elizabeth Winstead în Kate, ca să enumăr câteva memorabile.
Kate este o intrare bună, aș putea chiar afirma, în acest gen al filmului de acțiune, care în scurt timp de la pornirea sa pe Netflix mi-a amintit de unul dintre filmele preferate ale copilăriei și pe care le vedeam de pe casetă video pe la jumătatea anilor '90; dar al cărui scenariu îl înțelegeam parțial, filmul ăla cu karate, cum îl notam către membrii familiei, fiind în cantoneză/japoneză, iar subtitrarea în engleză.
Asemănarea vine din faptul că ambele au loc în Tokyo, personaja principală face prăpăd și are o atitudine de badass. Pe cel din '86 îl recomand cu drag, cu al său nume care variază în funcție de prea multe ca să le pot menționa (Ultra Force, Royal Warriors, In the Line of Duty, etc), Michelle Yeoh fiind perfectă în el. Dar despre Kate în schimb ce-ar fi de zis?
Păi, deși nu e cea mai bună intrare în acest gen, Red Sparrow sau Atomic Blonde având scenarii mult mai bune, Kate impresionează prin estetică și coreografie de brutalitate. Pe partea negativă trebuie spus că e un film cu multe probleme: răzbunarea în care ea pleacă nu are sens pentru că este ceva ce chiar ea a declanșat, copila răpită care devine sidekick așa, deodată, peste noapte, plus atitudinea ei foarte edgy; scena cu mașina care apare și pe poster, care durează 30 secunde și gata, alta nu mai e, și care e atât de CGI că zici c-a fost copiată direct din jocul Need For Speed, și, întreaga previzibilitate a scenariului.
Ideea e simplă - dacă v-a plăcut oricare dintre filmele menționate în începutul articolului, atunci o să vă placă și ăsta; dacă v-a displăcut oricare din cele de mai sus, e posibil ca și ăsta să nu vă impresioneze prea tare, cu slabe șanse să-l revezi vreodată. Asta deoarece Kate nu se ridică niciodată la nivelul John Wick, nici pe departe, și e clar c-au luat cam ce exista deja în celelalte filme de gen și au aruncat peste muzică japoneză (j-rock și j-pop), și estetică neon/cyberpunk, oferind astfel un melanj vizual mișto, dar fără prea multă minte.
Adică exact filmul nevoit să iasă de pe banda rulantă a algoritmilor inteligenței artificiale Netflix, încă dinainte ca noi să știm că asta ar urma să vrem. Entertainment de consum, frumos împachetat, dar pe jumătate gol, filmul Kate oferă 95 de minute de zahăr neprotejat. Nota 6.
