Red Sparrow: Vrabia roșie — Recenzie de film

După Atomic Blonde, s-ar părea că a început un trend cu eroine în rolul principal. Și nu pot fi mai vesel pentru că Red Sparrow mi s-a părut excelent. Nu-mi prea păsa de Jennifer Lawrence (Hunger Games mi s-a părut mediocru) până am văzut Silver Linings Playbook, unde a jucat fantastic alături de Bradley Cooper - într-un rol pentru care, ia uite, a luat și Oscarul! Iar aici, din nou, strălucește.

Uneori se întâmplă să-mi dau seama foarte repede că ceea ce a început pe ecranul din fața mea e tare de tot - cam după primele 10 minute, foșnăiala de popcorn și ce se mai mănâncă în sală scad la nivelul 0, toată lumea fiind captivată (și încordată în cazul lui Red Sparrow) de ceea ce vede.

Intriga pe scurt: Jennifer a noastră, balerină rusoaică, este recrutată într-un program de spionaj al rușilor și urmează o poveste care te ține atent aproape 2 ore și care pe mine m-a făcut deseori să mă încordez de parcă mi se întâmplă mie ceea ce li se întâmplă personajelor. A! Și filmul nu este pentru cei slabi de înger, având o serie de scene destul de greu de înghițit, dar excelent realizate.

Intrigă, mister, thriller și te ține cu ochii lipiți de ecran. Cam asta am avut de zis despre Red Sparrow. Așa că nu înțeleg de ce nu stă prea bine la note. Probabil criticii se sperie când văd un film de spionaj rusesc mai dur decât seria Marvel… Recomandarea mea însă este că merită văzut, fiind un film un pic mai diferit față de ceea ce iese pe banda rulantă de la Hollywood; are poveste, e jucat bine și tema Războiului Rece este reînviată într-un mod original și captivant.