Voi ați văzut mizeria aia de remake din 2016? (Re)Denumit mai târziu Ghostbusters: Answer the Call, singurul motiv pentru l-am vizionat recent (cu prejudecățile lăsate în altă parte), a fost ca să fiu în temă și să pot compara filmele din acest univers cinematic, drag mie atunci când eram copil. Foarte prost, feminist și (culmea!) denigrator la adresa femeilor, flop-ul financiar din 2016 mi-a confirmat că luasem decizia potrivită de a nu-l vedea la data apariției.
Și asta vă recomand și d-voastră, dragi fani ai acestei francize, sau nou veniți. Săriți peste Answer The Call, dar (re)vedeți înainte de Afterlife primele două filme, Ghostbusters și Ghostbusters II, succese financiare la vremea lor și originale comedii supranaturale.
De ce revăzute? Pentru că Afterlife continuă direct povestea din primele, doar că cu vreo 32 ani mai târziu, și v-ar ajuta să înțelegeți mult mai bine povestea, motivele, gadget-urile, ideile prezentate în el.
Poate chiar mai relevant de atât, ar trebui să intrați la Afterlife cu informația că unul dintre cei 4 actori principali ai primelor filme, Harold Ramis, care juca personajul Egon Spengler, a decedat în 2014, iar continuarea de față face din scenariu un extrem de reușit omagiu adus acestui îndrăgit personaj, dar și actor, regizor, și scenarist.
Prietena mea a văzut pentru prima oară filmele inițiale Ghostbusters cu o săptămână înainte de a vedea Afterlife la cinema. Deci cât de investită putea fi emoțional în această franciză care, sincer, nu a dat-o pe spate? Oricât de mult ar fi fost, cu siguranță mult mai puțin ca mine. Chiar și așa, finalul Afterlife a fost atât de reușit în transmiterea acestui omagiu emoțional că ne-a prins pe amândoi plângând până s-au terminat de rulat chiar și credits-urile. Nu plâng des la filme, dar când o fac nu mă mai pot opri.
Un fel de a pasa ștafeta pentru o nouă generație, Afterlife spune povestea din perspectiva familiei personajului Egon Spengler, și mai ales a nepoatei acestuia, Phoebe, jucată de o copilă adorabilă și perfectă pentru rol, Mckenna Grace. Și de aici celălalt mare aspect pozitiv la Afterlife - este centrat în mare parte pe niște copii simpatici, cărora li s-a dat niște linii de dialog foarte amuzante, dar și să se joace cu gadget-urile mai marilor parapsihologi dinaintea lor. Ca și-n Answer The Call, și-n Afterlife inițialii eroi (Bill Murray, Dan Aykroyd, Ernie Hudson, Sigourney Weaver, Annie Potts) fac o apariție scurtă, doar că aici în concordanță cu istoricul lor; nu ca și șoferi de taxi sau mai știu eu ce altă bazaconie...
Negativele sunt și ele acolo: întregul film e un total fan-service, fără să ia prea multe direcții noi, devenind mai Ghostbusters ca Ghostbusters; vechii eroi (ăia 3 încă vii) au fost introduși prea frugal, Finn Wolfhard (pe care-l știți din Stranger Things, sau It: Chapter One) nu prea are mare lucru de făcut. Din fericire, orice aspect mai puțin favorabil nu reușește să eclipseze faptul că m-am distrat și am râs pe întreaga sa durată, și chiar simțit ceva veridic la final.
Un film despre familie în esență, despre Ghostbusters: Afterlife mai trebuie spus că a fost regizat și scris de către Jason Reitman, fiul regizorului primelor două filme, Ivan Reitman, dovedindu-ne (iarăși și iarăși) că doar din pasiune și dragoste poate ieși ceva nou și bun, nu din clauze feministe și agende pe sistem genital.
Și mai am un mesaj pentru cine a tradus Ghostbusters: Afterlife cu Vânătorii de fantome: Moștenirea. Dacă filmul se numea Legacy sau poate chiar Inheritance, cum moștenirea mă-tii l-ai fi tradus atunci? Viața de după? Purgatoriul căprioarei?
