Filmul ăsta pare că a trecut pe sub radar. N-am auzit de el până când mi-a recomandat YouTube-ul un video de la un gagiu pe care îl mai urmăresc. Sau poate e radarul meu stricat și voi ați văzut acțiunea asta care plagiază cât se poate de elogiator filmul de referință John Wick chiar și cu posterul oficial.
Lansat în cinematografe anul acesta, poate îl bifam dacă ar avea și urbea noastră cinemau. În Nobody îl găsim pe Bob Odenkirk (Breaking Bad, Better Call Saul) în rolul unui familist de vârstă mijlocie, în secret fost superagent, care nu-și mai găsește mulțumirea în lumea asta repetitivă și monotonă; fiul adolescent nu îl respectă, nevasta nu îi mai acordă sex de ceva vreme, la muncă aproape toată lumea e muistă cu el și, în general, identitatea lui masculină pare doborâtă.
Și pelicula începe extraordinar de bine cu portretizarea acestei vieți, ajutată și de actorul principal care convinge cât se poate de clar; totul amintind în mod voit de capodopera Joker (2019), prin intermediul muzicii, al scenei cu pistolul primit cadou și al scenei din autobuz care o oglindește pe cea din metroul lui Joker și poate cu altele care-mi scapă. Iar totul este învăluit într-o editare video extrem de precisă, satisfăcătoare și care se potrivește de minune cu ceea ce ni se prezintă.
După care toată creația asta complexă și intensă din primul act care omagiază și creează peste cel mai titrat film de acțiune al momentului (John Wick), dar și peste una dintre cel mai bune drame din ultimii 15 ani (Joker), este aruncată la gunoi când în urma unei lupte (din autobuz) eroul nostru deprimat își dobândește nu doar catharsis-ul, dar și un simț de sine regăsit, chiar și glasul îi revine în dialogul cu nevasta, totul datorat faptului că a rupt în bătaie și a omorât o parte dintre (e neclar în film) 5 tipi.
Deci rămânem doar cu o dorință renăscută de a provoca prăpăd și atât. Deci, potențialul imens spre care se părea că se clădește este ocolit cu o curbă largă, pe care nici n-o observi dacă nu ești atent; filmul ratând a fi un Falling Down (1993) reînnoit până la capăt. Pierzându-și identitatea creată în incipit, actul al doilea și mai ales al treilea nu mai prezintă nicio urmă de stil și profunzime, dorind doar să ne arate neapărat un măcel bine gândit și pus la cale.
Pe când în John Wick o foarte importantă fațetă este tocmai stilul — lumea, personajele, locațiile, sublumea aceea a crimei high-class sau elitiste — totul este făcut cu… stil. Cu aromă. Cu o grandoare estetică.
A nu se citi că după primul act Nobody nu mai are nimic de oferit; ingeniozitatea luptelor și a împușcăturilor este chiar satisfăcătoare, cu o mențiune comică pentru acel triplu headshot inspirat din jocurile video, cu arma de tip sniper (AWP din Counter-Strike, dacă vă spune ceva).
Că tot veni vorba de jocurile video, interesant de aflat este faptul că Ilya Naishuller, regizor al movie-ului de față, este regizor și scenarist și al un pic mai vechiului și necunoscutului Hardcore Henry (2015). Acesta din urmă nu doar duce combinația de film + joc video la extrem, totul fiind filmat la persoana întâi, ci este, în opinia mea, și cel mai bun film de acțiune și atât.
Nobody ar fi putut fi un must-watch, dar în condițiile menționate devine un must-see doar în contextul filmelor de gen. Și, altfel spus, Erou de serviciu (cum îi spunem la noi) este ca o șaorma după o beție reușită, dar cum s-ar putea compara asta cu o friptură făcută maiestuos într-un restaurant de lux?
Indiferent ce poftești, un singur lucru e cert - Nimeni nu e mai bun ca John Wick.
