Annette e unul dintre cele mai bune filme ale anului, cu speranțe de nominalizări la Oscar, dar la care puțini oameni se vor uita. Nu pentru că nu ar fi bun, e chiar foarte bun, dar nu e genul de cinema comun, știut, ușor de digerat. Annette vrea să te facă să gândești, să aprofundezi, să realizezi, să-ți vorbească direct, dar și indirect, să contempli mult după ce l-ai terminat de vizionat.
Iar publicul general nu prea vrea să facă asta, nici măcar când și când. Regizorului francez Leos Carax, însă, nu poate să-i pese mai puțin de ce vrea publicul general; deși are mai mult scurt-metraje sub centură (lol) decât filme, cele din urmă au fost primite foarte bine pe la festivaluri, dar nu succese financiare. Un exemplu pe care l-am și văzut este ultimul său film înainte de cel de față, Holy Motors (2012), o perindare teatrală grozavă, care abia a scos banii băgați în el.
Cu Annette, mi se pare c-a vrut să-și prezinte ideile inedite într-un mod care să fie și un pic mai comercial, nu doar abstract, metaforic. Și reușește asta îmbrăcând mesajele, sau mai bine zis criticile la adresa societății, mass-media, popularitate, vedetism, șamd într-un cadru de thriller psihologic. Pentru că se și cântă și e vorba și despre relații și iubire, mariaj, gelozie și câte și mai câte, Annette este categorisit ca musical/romance. Nu lăsați asta să vă dea înapoi; nu e un musical get-beget, la fel cum nu e nici un stand-up comedy show get-beget, dar o bună parte din Annette, și chiar una dintre cele mai impresionante secțiuni, este aceea în care Adam Driver, în personajul unui comediant pe scenă, vorbește publicului din sala filmului, dar și celei din afara filmului.
Apropo de Adam Șoferul, face ăsta niște roluri brici în ultima vreme. În Annette e un soț gelos pe faima nevestei și comediant sardonic, în The Last Duel e un medieval care violează nevasta altuia, iar în House of Gucci e un soț infidel care moare la sfârșit. Ce leagă rolurile astea trei este că pe lângă faptul că spoiler, și fute tot ce prinde în peliculă: Lady Gaga, Marion Cotillard, Jodie Comer. Și ni se arată și atât de pornografic evenimentul că zici c-a fost pe bune. Bafta lui...
Annette e prezentat pe alocuri și ca un spectacol de Broadway; care vorbește mult cu publicul în mod direct. Revelatoare în sensul ăsta este chiar prima scenă unde, efectiv ca într-o piesă de teatru ni se cere aprig printr-un cântec la care participă toți actorii peliculei să intrăm în film cu atenție. Și reușește asta. Am simțit că m-a captivat total din primele minute.
Cel mai mare issue pe care-l am cu Annette este că filmul părea că pleacă pe o altă pantă, nu cea a unei crime; nu cea a unei incursiuni psihologice singulare asupra personajului jucat de Adam Driver. Nu e nimic rău în asta, dar am crezut că e vorba despre mult mai mult. S-ar putea să fie doar problema mea; partenera mea de (crimă și) filme nu a pornit pe făgașul ăsta.
Un alt mic detaliu ar fi că am simțit nevoia de mai mult Marion Cotillard (o actriță bestială), adică să vedem ceva mai mult și în ea, nu doar în el. Sigur, ea joacă rolul unei cântărețe de operă și nu ni s-ar fi putut cânta arii întregii; pe când Adam Driver primește foarte mult timp pe scenă, la propriu și la figurat, făcând un rol care-mi pare de o nominalizare măcar la premiul cel râvnit.
Mi s-a mai părut ciudată, într-un sens bun, și foarte bine gândită alegerea ca fiica celor doi din film să fie prezentată până la vârsta de 4 sau 5 cinci ani sub forma unei păpuși, a unei merionete acționate cu sfori. După care se transformă într-o fetiță reală. Fapt care mie-mi sugerează intenția de a ne arăta controlul pe care-l au părinții asupra copilului, dar mai ales trecerea ființei din inconștiență și supunere, la conștiență și decizie autonomă. Un mic detaliu care-o face pe Annette mult mai interesantă.
Filmul lui Leos Carax e genul la care pui bărbia în podul palmei în poziția de gânditor, adânc atent și impresionat de opera teatrală cu mult substrat din fața ta. Spre deosebire de recentul The Green Knight, unde metaforicul e de o natură mistică, de basm, în Annette este cât se poate de societal, omenesc; dar tot trebuie să abordezi subiectele în mintea ta, și să le mesteci mai mult decât o faci la un film "normal".
