Interviu Cu Membrii Clubului Român de Calculatoare

Inițial, răspunsurile de mai jos făceau parte din istoria revistei românești de jocuri hobBIT, dar pe măsură ce s-au strâns lungimea lor a crescut considerabil și am fost constrâns să le dedic o pagină separată. Iat-o! Dacă faci parte din generația peștișorilor de acvariu cu memoria de 3 secunde te avertizez că răspunsurile domnului Manuel Wolfshant sunt halucinant de lungi, și ar putea să te impregneze cu niște informații istorice delicioase. Doamne ferește!

Le mulțumesc pe această cale respondenților chestionarului meu, domnii Cezar Tipa, Călin Obretin, Manuel Wolfshant.

V-aș ruga în primul rând să-mi spuneți de unde sunteți și ce vârstă aveați atunci când ați început colaborarea cu hobBIT. Erați student sau angajat? Unde?

Cezar Tipa: Aveam 29 ani și eram student la Metalurgie pentru a doua oară.

Călin Obretin: Sunt din București și aveam 31 de ani în 1990. Lucram, eram inginer geodez.

Manuel Wolfshant: În toamna '87 eram student în anul II la Automatică în București și am fost unul dintre primii membrii ai CRC inscriindu-mă imediat ce am aflat de el de la un coleg din cercul de grafică pe calculator în care eram membru în universitate. Până la revoluție clubul a fost majoritar format din posesori de C64 și C128, pentru cei cu Spectrum existau deja alte numeroase căi de a face schimb de programe. Pentru Commodore, după știința mea, noi am fost singurii din România. După revoluție au apărut tot mai mulți posesori de PC-uri și ne-au depășit relativ repede ca număr pe commodoriști. De altfel, la sfârșitul lui '90 am fost forțat de împrejurări să îmi vând C64-ul că să am bani de PC, aveam nevoie de mai multă putere de calcul și memorie pentru a putea folosi OrCAD pentru proiectul de diplomă.

De când și până când ați lucrat la revista hobBIT? Ați fost acolo până la ultimul număr? Dacă nu, de ce ați plecat?

Cezar: Din 1991 și până în 1993 când a emigrat în Canada editorul șef, Călin Obretin. De atunci nu m-am mai interesat de subiect și am preferat să le citesc pe masură ce apăreau.

Călin: Am editat primul număr până la ultimul. Am încercat cu un coleg de serviciu, Nuțu Truică să pornim aventura. Îmi aduc aminte că am stat în față la Scala, cu o masă pliantă, să vindem primul număr... Normal, vânzarea a fost zero...

Manuel: Călin Obretin a fondat Hobbit SNC fară să ne spună nimic celor din club. Ne-am trezit cu el spunându-ne că editează o revistă și apelând la ajutorul nostru în acest scop. Împreună cu prietenii mei Cătălin Florean (care era și el student pe atunci) și Dan Patriciu (încă era licean, dacă îmi aduc corect aminte) și încă vreo 4-5 mohicani ne-am declarat sprijinul necondiționat și neinteresat în altceva decât promovarea pasiuni(lor) noastre. Eu am ajutat mai mult la corectarea textelor pentru că sunt grammar nazi și îmi sar imediat în ochi formulările aiurea și greșelile de limbă.

Cum ați luat vestea când s-a încheiat hobBIT? A apărut la un moment dat o continuare, un singur număr din Hobbyte's, a doua revistă de jocuri din România, în 1994. Ați avut vreo legătură cu asta? Dacă da povestiți vă rog în ce măsură.

Călin: Am luat decizia să ne oprim după almanah. Revista n-a adus nici un beneficiu - aveam o firmă care avea alte activități și care "plătea" pentru editarea revistei. Plus, difuzarea revistei era aproape zero, din cauza transportului.

Manuel: Nu mi-am pus în niciun fel problema. Eram deja desprins de CRC și nu mai țineam decât întâmplător legătura cu 3-4 foști colegi (Cătălin, Zizu (aka Andrei Zincenco aka Anzisoft)) și poate încă 1-2. Deja nu mai făceam karate cu Călin (mi-a fost instructor până în Decembrie '90 când mi-am rupt un picior la un antrenament și a trebuit să renunț "temporar"; apoi lucrul la proiectul de diplomă mi-a mâncat absolut tot timpul, ajunsesem să dorm 2h/zi; ulterior din toamna '91 am început experiența de angajat și nu am mai alocat timp pentru altceva decât serviciu și întâlniri cu prietenii). În anul V de facultate (prin Ian-Feb '91) imediat după ce murise tata și nu mai aveam alte surse de venit decât bursa și pensia de boală a maică-mii am încercat să vând revista la porțile facultății de electronică în Polizu. Succesul "fulminant" soldat cu un câștig absolut derizoriu față de timpul pierdut afară în frig m-a făcut să renunț extrem de repede.

Cu alte reviste de gen ați colaborat sau hobBIT a fost sfârșitul?

Călin: The end... :)

Manuel: După 1994 am scris mai multe articole pentru PC Report. Inițial am răspuns la întrebările cititorilor - am luat și premiu pentru cel mai bun răspuns de 2 ori - apoi dl. Mircea Cioată care era redactor acolo mi-a oferit șansa de a deveni colaborator și - singur sau împreună cu un prieten care ulterior a emigrat și el în Canada - am publicat mai multe articole despre simulatoare de navigație (the real thing, nu jocuri ) și despre Linux.

Care au fost împrejurările care v-au adus în cercul CRC?

Cezar: În club și editor am ajuns prin Călin cu care eram prieten din 1980. Eram pasionat de calculatoare și de jocuri în aceeași măsură. A fost o activitate pro-bono. Niciunul dintre noi nu era plătit.

Călin: Când am inceput, eram 4-5 prieteni. L-am întâlnit pe dl. Mircea Dumitrescu care a înțeles și ne-a ajutat să începem la Casa de Cultură. Ne întâlneam în fiecare duminică dimineața și pentru o lungă perioadă (3, 4 ani) am fost 15-20 de 'butonari'. Plus 1 sau 2 'secu' care mai veneau în costum... În 1990 a apărut un articol în Știință și Tehnică de Mihaela Gorodcov (?) și duminica următoare au venit aproape 100 de persoane. :)

Manuel: Aveam un Commodore 64 și eram interesat de relații cu alți posesori, ca să facem schimb de programe.

Erați pasionat de calculatoare (programare) sau mai mult de jocuri? Astea 2 mereu vin la pachet, dar trebuie să fie o înclinație mai mare pentru una.

Cezar: Eram pasionat de calculatoare și de jocuri în aceeași măsură. A fost o activitate pro-bono. Niciunul dintre noi nu era plătit.

Călin: Am programat și am jucat... Un pic din fiecare sistem.

Manuel: Spre jocuri nu am avut prea mare înclinare, chiar dacă mă jucam și eu. Eram mai mult interesat de aplicațiile utilitare și de ceea ce se putea face cu un calculator. Am încercat să interfațez C64 cu diverse jucării, l-am și ars de 2 ori... Era foarte sensibil pentru că un pin al procesorului ajungea practic pe magistrala externă și nu era deloc dificil să arzi tranzistorul care stătea acolo la mijloc. Iar sursa originală de alimentare s-a încins prea tare și s-a ars într-o noapte călduroasă de vară. În ultimii ani l-am folosit cu un alimentator pe care mi l-am făcut singur. Nu îndrăznesc să spun "proiectat" singur pentru că folosisem schema clasică predată în anul II la cursul de DCE.

Ce v-a recomandat pentru acest job? Era efectiv un job? Adică erați plătit pentru asta? Dacă da, cum și cât și era suficient pentru a trăi din asta?

Călin: Nimeni nu era plătit. Aveam compania, revista și clubul erau doar pasiuni.

Manuel: Nu m-a recomandat nimic altceva decât relația cu Călin și apartenența la același club de entuziaști. Nu era propriu zis un job, nu era nimeni remunerat pentru activitatea la revistă, o făceam toți benevol în limita dorințelor și a timpului. Călin era singurul despre care știu că se ocupa de organizare. Întotdeauna m-am întrebat cine erau ceilalți doi care figurau în caseta redacțională alaturi de el (Truică și Vivi C.) dar nu am aflat niciodată. Oricum, sunt sigur că nu câștiga nimeni suficient ca să trăiască numai din asta.

Exista un sediu al revistei? Un loc unde vă întâlneați și lucrați împreună cu colegii? Dacă da cum era acel spațiu? Câți oameni erau efectiv în “redacție”?

Cezar: Sediul redacției era pe Vasile Lascăr la locul de muncă al lui Călin. Ne mai întâlneam uneori la Preoteasa. În general eram cam trei oameni. Eu aveam un NEC 8088 iar Călin avea la serviciu un Junior XT. Un alt coleg, Andrei Stoica, avea un Spectrum. De restul nu-mi aduc aminte. Făceam un brainstorming cu ideile pentru număr și lucram fiecare când apucam, apoi veneam cu discheta la Călin la birou. O discutam, după care Călin începea să o pună in pagină, adică în Ventura.

Călin: Aveam un sediu pentru compania mea, dar revista nu avea. Întâlnirea se făcea la club. La început, la Casa de Cultură; când ne-au dat afară, la Liceul de Informatică și, la sfârșit, în curtea liceului (cam un an). Redacția - aveam mult material de la cititori. Andrei, Dan, Cătălin, Mircea, Emil, Cezar, Manuel și încă 8-10 persoane (toți care au fost menționați în articolul dvs) au participat cu bucurie la revistă. Discutam, schimbam idei, și tipăream modelul pe imprimanta matricială a lui Andrei.

Manuel: Sediu oficial, nu. Eu mergeam la Călin la serviciu (lucra în apropiere de Armeneasca iar eu, Dan și Cătălin locuiam la maxim 2-3 stații distanță de acolo). Cred că o dată sau de două ori m-am întâlnit acolo și cu Cezar și cu Viorel Stan. Vreau să fac niște observații în contextul sediului:

Știu că se zice că "despre morți numai de bine" dar Mircea Dumitrescu (n.r. un director ulterior) a fost o jigodie care nu a avut absolut nimic de-a face cu revista sau cu CRC (n.r. un pic mai jos veți găsi că de fapt altcineva este cel care trebuie să primească acestă negativitate:). Singura lui implicare a fost că având putere de decizie la Casa de Cultură a Studenților Grigore Preoteasa (unde ținea câte-o prezentare înainte de fiecare difuzare de film), ne dădea voie să utilizăm camera de deasupra intrării în clădire pentru câteva ore în diminețile de duminică. Acesta a fost unicul și singurul motiv pentru care a apărut trecut în colectivul redacțional al revistei. Iar includerea textului ăla de proletcultist din primul nr. al revistei a fost parte din prețul plătit de Călin. În clipa în care Călin nu l-a mai trecut în colectivul redacțional, Mircea Dumitrescu ne-a dat afară din Casa de Cultură și am rămas fară sediu. O perioadă ne-am întâlnit la fostul teatru Mihai Eminescu (cel de pe str. Mihai Eminescu, actualmente Teatrul Metropolis) dar clădirea a fost retrocedată și noul proprietar ne-a cerut o chirie pe care CRC, care nu avea niciun fel de venituri, nu o putea plăti. Apoi a tras cineva niște sfori și ne-am întâlnit pentru scurt timp într-o sală de pe la etajul 6 sau 7 al clădirii unde Universitatea București avea Centrul de Limbi Străine (la podul Izvor, lângă Teatrul Bulandra). Am tras și eu niste sfori în Automatică și de câteva ori ne-am întâlnit prin '90-'91 acolo... Dar în esență s-a cam rupt filmul atunci.

Mihaela Gorodcov (?) a figurat și ea numai cu numele, strict ca în schimbul popularității ei să îl ajute pe Călin la publicitate. În afara faptului că a fost poate de 2 ori în 4 ani la Preoteasa în vizită ca să ne vadă pe "ciudați", nu a fost implicată absolut deloc.

Călin: Pentru confomitate, trebui să fac o corecție la spusele lui Manuel. Clubul a fost dat afară de la Casa de Cultură de directorul de atunci, care a cerut să fie cu numele Casei de Cultură în revistă. Când am refuzat... Afară! Dl. Dumitrescu a fost singurul care ne-a susținut. Directorul Casei de Cultură a fost cel care ne-a interzis intrarea...

Vi s-a oferit vreun calculator sau trebuia să veniți de acasă cu el? În revistă scrie că a fost realizată pe un calculator Junior XT (mai târziu un 286). Lucra fiecare de acasă și trimitea textul/codul unui redactor șef? Care sau cum era acest proces de muncă la revista hobBIT?

Călin: Am început pe un Commodore 64 și mai târziu pe un 286. Toți au participat cu articole, cu hărți. Eu introduceam la mână tot textul, paginația, imaginile.... Mai târziu, Lucian și soția lui introduceau textul, eu îl puneam în pagină, etc.

Manuel: Nu ni s-a oferit niciodată nimic. Scriam care pe unde aveam acces (eu acasă sau la facultate) și ne întâlneam cu Călin ca să îi dăm pe dischetă materialele. Partea de punere în pagină o făceau el pe calculatorul de la serviciu (acel Junior XT), Cătălin Florean pe calculatorul de acasă (286-le...) și probabil și alții.

Ce presupunea munca de editor al revistei hobBIT? Ce vă amintiți că v-a solicitat mai mult, vreun articol anume sau vreo situație?

Cezar: Nu ne solicita nimic. O făceam din pasiune. Pe mine mă pasionau jocurile de gen adventure și scriam despre soluții la jocuri.

Călin: Toate revistele au fost concepute "la mână". Începutul a fost greu, paginația, aspectul general, plus tipărirea și distribuția ei. Umblam cu Nuțu Truică toată ziua prin București, și la poștă pentru trimis în țară. La sfârșit, în 1993, tipărirea a fost 2 M... Lovitură fatală... :)

Manuel: Nu aș putea spune. Eu am scris câteva articole (inclusiv acela care v-a amuzat din almanah, referitor la despachetarea calculatorului), am corectat câteva zeci de texte, am chibițat o dată sau de două ori pe lângă Cătălin sau Călin când paginau în Ventura Publisher că să le dau idei... Și cam atât.

Există ceva la care ați lucrat și v-a rămas întipărit ca un moment de brio (un win) dar vreunul de fail?

Călin: Grupul de prieteni (clubul și revista) a fost ceva foarte special.

Cum era interacțiunea cu colegii? Era mai mult prin corespondență? Ce fel? Sau vă și întâlneați fizic pentru discuții?

Cezar: Toți eram prieteni și ne vedeam unde apucam: la biroul lui Călin, acasă la noi, în Preoteasa sau la bere. CRC era clubul Politehnicii și în mod firesc veneau studenții din Automatică și Electronică pasionați de programare.

Călin: Clubul a fost la baza grupului de prieteni... Revista a fost o aventură frumoasă.

Manuel: Având în vedere că era o chestie mai mult "informală" după cum se zice azi, nu exista cine știe ce interacțiune cu colegii. Eram mai toți membri în CRC și relațiile noastre erau legate de CRC, nu de revistă. Revista era copilul lui Călin, noi îl mai ajutam. Și având în vedere orientarea în special înspre jocuri și suprapunerea cu ultimul an de facultate în care programul meu a fost absolut infernal - am fost unul dintre cei 3 absolvenți din secția de hardware care au luat în acel an 10 pentru proiectele de diplomă, dar asta a însemnat enorm de mult timp alocat - implicarea mea a fost destul de mică. Pe partea de jocuri erau alții, mai tineri și mai pasionați ca mine. Întâlniri fizice între noi (acasă la careva) aveam mai mult pentru băut un suc și schimburi de programe.

Cum a apărut ideea de o revistă de jocuri? A cui a fost inițiativa? În ce fel ați putut influența direcția în care mergea revista?

Cezar: A fost ideea lui Călin Obretin și oricare dintre noi putea influența direcția în care o lua.

Care era atmosfera în 1991 ținând cont că abia ce se ieșise din comunism și acum oamenii erau teoretic liberi. Ce impact a avut această libertate asupra "consumului" de jocuri video și programe?

Cezar: Se juca în disperare pentru că aveam mult timp liber, dar pentru că nu apăruseră încă MMORPG-urile se juca absolut individual.

Călin: În 1991 impactul a fost doar în București. Mihaela Gorodcov (?) a făcut o emisiune TV unde am participat și efectul a fost mai larg, aveam scrisori din toată țara. Revista începea să fie cunoscută și căutată, și între o 'tarabă' cu cartofi și una cu "gumă de mestecat", oamenii veneau să cumpere hobBIT-ul.

Manuel: Schimbarea majoră a fost posibilitatea de a procura - pentru cine avea banii necesari - PC-uri compatibile IBM și nu calculatoare personale precum C64 / Cobra / HC / șamd. Noi nu ne-am sinchisit niciodată de restricții sau legislație în privința drepturilor de autor de exemplu. Era o problemă inexistentă în România acelor vremuri. Probleme adevărate erau dacă ai spațiu liber pe dischete și dacă o casetă scrisă pe un casetofon putea fi citită pe altul. În '87-'89 prietenul meu Zizu avea bani (așa îl și cunoscusem, mama lui era profesoară de matematică și am făcut meditații la ea acasă) și își permisese luxul a 2 casetofoane. Pe unul înregistra (și reda casetele înregistrate de el) pe altul îl folosea numai pentru redarea casetelor altora și pe acela regla după nevoie unghiul capului magnetic de citire.

Cum se procurau noile jocuri/programe?(Și) de la vânzători ambulanți?

Cezar: Incă nu apăruseră vânzătorii ambulanți. Veneau de la rude și prieteni din străinătate și se copiau pe dischete. Exista internet, dar nu existau torrenți.

Călin: Tot ce era nou era la schimb. Un unchi sau un prieten trimitea în țară un joc și îl aveam toți. Nimic nu se plătea. Era unul din punctele 'forte' la club... Nimic nu se vindea...

Manuel: Nu existau vânzători ambulanți pe vremea aia. Schimburile se făceau pe casete sau dischete și cam atât. Eu niciodată nu am vândut vreun program, dădeam cu plăcere orice aveam oricui îmi cerea. Așa mi-am și făcut o parte dintre amici, mulți erau șocați când le ziceam "uite numărul meu de telefon, sună-mă când poți și vino la mine acasă să iți copiezi ce vrei". Iar procurarea de chestii noi... Prin orice metodă posibilă. Majoritatea primeau din afară, într-un fel sau altul.

Cum aflați de noutăți din lumea calculatoarelor sau ce ține de spectrum, commodore, dar și jocuri? Internetul era limitat. Deci cum ajungea noul în România?

Călin: Făceam fiecare ce puteam... Am avut scrisori din SUA, Europa, de la jucători care au văzut revista.

Manuel: Nu exista absolut deloc internet în România pe atunci. Abia de începuseră câteva instituții de învățământ să aibă rețele locale și eventual acces pe dial-up (de exemplu, foartă puțină lume știe că inițial Politehnica a avut o conexiune dial-up în Darmstadt, obținută printr-o pilă a dlui profesor dr. Mircea Petrescu). Abia după '93 prin inițiativa dlui Marius Hâncu (Free Unix for Romania) au început să ajungă în România kituri de Linux. SCO Unix care era popular pe atunci era scump în draci, rețelele uzuale erau Novell. Noutățile circulau din gură în gură și din casetofon sau floppy drive în casetofon... sau floppy drive. Nici BBS-uri încă nu existau.

Reiau faptul că atunci nu exista din câte știu internet în România. Auziseți de așa ceva? Au trecut 30 de ani de la primul număr din 1991. Ați observat nașterea și chiar supremația internetului și a tehnologiei între timp. Cum vi se pare această discrepanță, de atunci comparat cu acum?

Cezar: Aveam un modem de 14400 cu care mă legam la diverse gopher sau site-uri universitare. Diferența fundamentală o reprezintă comunicarea. Lucram la calculator și vorbeam la telefon. De aici mentalitatea diferită, elitismul dacă vrei. Calculatoarele erau pentru ingineri. Majoritatea celor de atunci au ajuns să lucreze în domeniu, așa că tot noi am ajutat la "supremația" internetului și a IT-ului în general.

Călin: Toți știam de Internet, dar nu aveam mari speranțe (în 1992) să-l utilizăm. Ieșeam dintr-o perioadă dificilă, schimbările erau intense și radicale, nimic nu era reglementat... A fost o perioadă frumoasă (era permis să gândești ce vrei) dar și dificilă...

Manuel: Auzisem pentru că absolvisem Automatica și fusesem între primii care utilizaseră rețeaua Novell primită cadou de facultate de Paște în '90. A fost prima rețea din facultate de altfel și în jurul ei s-a dezvoltat restul, în anii ce au urmat. Iar întâmplător (sau nu :) după '94 când aveam deja de 2 ani rețea în departamentul în care lucram, m-am ocupat de tot ceea ce a însemnat conectarea la Internet a institului unde eram angajat. Varianta de conectare prin Politehnică a fost respinsă de către Nini Popovici (?) care a pretins că institutele de cercetare fiind entități comerciale nu au dreptul să utilizeze resursele finanțate de Ministerul Învățământului. Așa că am ajuns să mă milogesc de colegii de birou ai lui Eugenie Staicut și să ne conectăm la ICI / ROEARN, inițial pe dial-up și apoi printr-o conexiune închiriată (de 64 kbps). Separat însă l-am convins pe șeful meu și am obținut o mică finanțare care a permis conectarea la Intercomp (firma prof. Trandafir Moisa, ajunsă în final să fie achiziționată de Euroweb) și am configurat și o conexiune (gratuită dar execrabilă, nu era utilizabilă decât pentru mail pe UUCP) la PCNet. Iar ca router am folosit acel Sun microSparc pe care l-am menționat în altă parte în acest text. Experiența asta însă mi-a folosit ulterior să mă angajez ca administrator de rețea/sysadmin la PCNet.

Discrepanțele între atunci și acum pentru mine care am prins totul de la începuturi sunt evidente și enorme. E imposibil de exprimat pe scurt pentru că sunt practic 2 universuri diferite iar poveștile sunt extrem de multe cu foarte mulți oameni care s-au implicat și împreună au adus România din preistoric în viitor. Cred că pot să scriu un text destul de lung numai înșirând numele celor implicați în perioada '90 - '2010 în aducerea Internetului în România de la 0 la unul dintre cele mai performante din lume, începând cu Marius Hâncu (?), Ted Lungu (?), Alex Rotaru (GURU), Irina Atanasiu, prof. Mircea Petrescu, Nini Popovici (Roedu) (?), fundația Soros și zecile de tineri care s-au ocupat în licee, Liviu Ionescu (Eunet), Eugenie Staicut (ICI/ROEARN) și continuând cu Mihai Bătrâneanu și Alina Nemeș (PCNet), Sebi Țarălungă (Astral), Bogdan "Tim" Surdu și Dragoș Vâlceanu (RDS) (?), Ștefăniță "Vampi" Vîlcu  (DNT) (?) și mulți mulți alții.

Ce s-a schimbat radical între mentalitatea d-voastră sau a oamenilor vis-a-vis de calculator sau tehnologie între atunci și acum?

Călin: O generație sau două au apărut de atunci... Generațiile sunt născute cu Ipod-ul în mână, Facebook (pardon, Meta), Instagram... Comparația nu are sens... :)

Manuel: În a mea? Nimic. Am intrat la Facultatea de Automatică cu visul de a proiecta calculatoare și am făcut asta pentru proiectul de diplomă. Din păcate am absolvit într-o perioadă în care România era prea înapoiată că să fi putut face în practică ceea ce doream iar de emigrat după moartea tatălui meu nu am mai putut emigra... așa că viața a decis alt traseu pentru mine.

Un ansamblu de întâmplări (dorința mea de a mă angaja cât mai repede ca să pot pleca la mare după o fată, un adjunct de șef căruia nu i-a plăcut de mine la interviu (''nu cred că se poate adapta colectivului nostru”), o colegă a respectivului care a participat și ea la interviu și i-a povestit la țigară unei prietene a ei (“am avut azi la interviu un tip brici, probabil cel mai bun dintre toți cei care au fost, dar Mihai nu vrea să îl angajeze fiindcă nu s-a înțeles cu Bogdan”) care i-a povestit soțului care lucra într-un alt departament din același institut unde fusesem la interviu; la rândul lui acesta i-a povestit șefului lui care a decis să mă angajeze fară măcar să mă vadă sau să mă mai supună vreunui alt test) a făcut ca imediat după facultate să mă angajez într-un colectiv superb, cu un șef excepțional (Dorin Dumitrescu) și de care mi-a fost extrem de greu să mă despart, am făcut-o cu durere în suflet și numai pentru că ajunsesem din nou să mor de foame având în vedere că eram salariat la stat și deși aveam salariu de mizerie, nici din ăla nu primeam decât jumătate. Plus că din departament de 28 de oameni mai rămăsesem numai 5, toți ceilalți își dăduseră demisia înaintea mea.

Sunt doar permanent uimit (în mod plăcut) de viteza uimitoare cu care evoluează tehnologia. Îl țin minte pe prof. Nicolae Țăpuș (unul dintre membrii acelei mâini de oameni care au făcut reverse engineering pe IBM PC și au creat prima clonă românească de PC) - care în '88-'89 ne predase un curs la care învățasem la nivel de cipuri, rezistențe și condensatoare absolut tot ce se putea ști despre placa de bază a unui IBM PC din prima generație - când a venit surescitat la un curs în primăvara lui '90 și ne-a zis “au făcut ăștia un singur cip în care implementează tot ceea ce face o placă de baza!!!”. În vară am pus și eu mâna pe o revistă americană și am citit despre SCAT - Single Chip AT - care era de fapt un ansamblu de 2-3 cipuri ASIC care implementau ceea ce noi la curs învățasem să facem cu câteva zeci de circuite integrate discrete. Azi aceste circuite cu tot cu procesor sunt în biblioteca standard a oricărei aplicații de CAD/CAE și ocupă o fracțiune de chip.

Care credeți că a fost motivul pentru succesul relativ scurt al revistei? Dacă ea era unul dintre puținele surse de informare, de ce ar fi ezitat oamenii să o cumpere? Prețul prea mare?

Cezar: Motivul a fost emigrarea lui Călin. După ce a plecat nu a mai fost nimeni care să aducă scânteia. Nu era scumpă și oricum au apărut altele mai bune, cum ar fi IT.

Călin: Succesul a fost scurt pentru că prețul hârtiei și tipărirea depășeau 2 milioane de lei (în 1993). Plus, difuzarea revistei era practic manuală... Știam din 1992 că momentul final va veni.

Manuel: După cum am menționat deja, revista și Hobbit SNC erau afacerea lui Călin. Odată cu emigrarea lui în Canada, dispariția ambelor era logică și inevitabilă. Dacă s-ar fi implicat cineva în continuare, poate. Dar deja lumea era în schimbare, condițiile economice nu mai erau nici pe departe cele de la începuturi... Toți cei care ne implicasem inițial aveam timpul alocat pentru viața de zi cu zi. Feeria benevolatului de la începuturi nu mai era o opțiune pentru nimeni. Nu cred că prețul a fost vreodată mare. Era un minim care să acopere costurile de editare, tipărire și distribuție. Să nu uităm că Rodipet lua 30% din prețul de vânzare și nu deconta decât la multă vreme după vânzare. Dar deja era un hiatus mare dat de perioada necesară publicării. Programele se transferau din om în om, hinturile la fel... Apăruseră deja emisiuni la TV care distribuiau și aplicații în coloana sonoră... Lumea avea acces mult mai ușor la resurse din afara țării, se pleca la greu pentru comerț în țările limitrofe, parveneau ușor din vestul Europei reviste de calitate net superioară.

Din ce-am înțeles, cititorii trimiteau scrisori la CRC pentru schimburi și diverse. Care erau doleanțele lor în ceea ce privește revista? Mulți ani mai târziu la revista de jocuri LEVEL cititorii cereau jocuri full cu revista, chestie care s-a și întâmplat dar după anul 2000. Deci, reiterez, ce doreau cititorii să vadă mai mult în revistă și ce apreciau din ceea ce exista? Ați primit vreun răspuns sau feedback memorabil?

Cezar: N-am văzut niciodată o scrisoare. Acolo ne întâlneam și primeam observațiile. În funcție de evoluția în IT, oamenii doreau diverse subiecte: C++, securitate, rețele... Nu, nu am păstrat legătura cu niciun cititor.

Călin: Cititorii voiau să participe, gratuit (concept ce azi este necunoscut :), voiau să facă parte din familia 'butonarilor'... Pur și simplu, fără nici un alt gând.

Manuel: Da, exista o rubrică de  gen “mica publicitate”. În general oamenii cereau sau ofereau programe, încercau să își vândă calculatoarele sau perifericele și își mai făceau reclamă câțiva oameni care se ocupau de prestări servicii în domeniu (de ex. Viorel Stan care era electronist) - inclusiv pentru repararea de calculatoare. Doleanțele exacte primite în plic nu le știu pentru că scrisorile ajungeau la Călin. În principiu, cam ceea ce se regăsea în pagina cu “Poșta” era ceea ce se primea în plic. Nu aș putea să răspund pentru că am avut o implicare scurtă și nu foarte memorabilă în activitatea revistei. Am scris câteva articole, l-am ajutat ocazional pe Călin la introducere/corectare texte și tehnoredactare, dar relativ puțin. Prietenia cu cei câțiva oameni pe care mi-o făcusem în CRC nu avea nimic de-a face cu activitatea revistei. Memorabilă a fost pentru mine doar reacția a 2-3 oameni pe care i-am invitat acasă să își copieze de la mine orice vor, fară să le cer nimic la schimb. Nu le venea să creadă. Cu ei am devenit prieten de familie... pentru o perioadă.

Ați păstrat sau s-a creat vreo legătură de durată cu vreunul dintre cititori?

Călin: Cezar (prin Fallout 76), Andrei... 30 de ani sunt o viață...

Dar cu colegii din redacție, ați menținut legătura de-alungul anilor? S-a mai pus problema în anii care au urmat de o nouă inițiativă de acest gen sau în vreo altă direcție?

Cezar: Am păstrat legătura până acum cu Călin Obretin și Andrei Stoica, ambii emigrați la începutul anilor 90.

Manuel: Nu. Plus că nu a existat o redacție formală.

Am mai zis mai sus de revista Hobbyte dar mă refer și în alt sens - de exemplu dacă ați mai urmărit vreo activitate în direcția lumii jocurilor sau programării sau ceva adiacent.

Manuel: Întâmplător sau nu, până în '97 activitatea mea care aducea bani în cadrul institutului unde am lucrat era aproape 100% programare. Din motive birocratice și nu numai asta însemna numai 30% din timp. În rest făceam hârțogăraie pentru forurile tutelare și mă ocupam de absolut tot ceea ce a însemnat informatica în laboratorul unde lucram... și ocazional și pentru încă o jumătate de institut. Cealaltă jumătate era arondată la un inginer dintr-un alt departament. De urmărit “ceva adiacent” am făcut asiduu pentru că din '94 m-am implicat în comunitatea Linux (din care încă fac parte destul de activ, Google vă poate ajuta cu detalii). Am scris și publicat articole de Linux, în '99 am fost co-fondator la RLUG - Grupul Utilizatorilor Români de Linux, sunt sau am fost membru activ în comunitățile Fedora și CentOS, sunt implicat în diverse proiecte open source...

Internetul are extrem de puține informații despre CRC. A murit odată cu revista, a mai continuat, până când? De ce a dispărut?

Cezar: Clubul Român de Calculatoare nu era legat de revistă ci invers. A durat mulți ani și a murit de moarte bună, odată cu Internetul.

Călin: Clubul nu putea să trăiască după 1990 (n.r. cred că a voit să spună 1994). Erau cei care voiau să vândă jocuri, nu aveam un spațiu "închis". Eram în curtea liceului de informatică, chiar și iarna...

Manuel: Am povestit mai sus. Motivul principal al decesului clubului a fost lipsa unui sediu stabil, după ce Mircea Dumitrescu ne-a dat afară de la Preoteasa. Apartenența la club nu era condiționată de vreo cotizație așa încât CRC nu avea nici un venit și ca atare nu putea achita chirie. Cele 3-4 locuri de întâlnire pe care le-am avut în lunile următoare izgonirii noastre din Preoteasa au fost obținute exclusiv prin relații personale. Iar CRC ca entitate juridică a fost strict legată de Călin și a dispărut odată cu emigrarea lui.

În ce măsură credeți că v-a ajutat sau propulsat timpul petrecut la hobBIT/CRC în direcția carierei d-voastră? Ce noi porți v-a deschis această activitate?

Cezar: Eram cu toții pasionați de calculatoare și toți am lucrat în domeniu. Noi am încercat să deschidem poarta IT-ului pentru alții.

Călin: Clubul și revista au fost pasiuni... Viața reală are alte cerințe... Doar amintirile rămân neschimbate... :)

Manuel: Am avut oportunitatea de a cunoaște câteva persoane cu care am fost prieten pe atunci, am căpătat și am dat diverse aplicații și jocuri… Nu aș zice că mi-a influențat în vreun fel cariera sau că mi-a deschis porți. Eram electronist amator de la 12 ani, pasionat de calculatoare de la 15... Calea mea în direcția secției de hardware (“construcția calculatoarelor” cum se chema atunci) a Automaticii era inevitabilă chiar dacă pentru o scurtă perioadă de timp am cochetat cu ideea de a da la EITc. A fost însă mai mult teama părinților că la Automatică s-ar putea să nu intru (concurența era de 7 pe loc, pe când la ElTc fiind mult mai multe locuri proporția era de “doar” 4 pe loc ) dar eu nu am evaluat ideea decât poate o zi sau două.

Colaborările cu cei din CRC au fost un moment plăcut și interesant dar cam atât. Singurul impact major a fost că după revoluție, pe când CRC era deja pe ducă, am ajuns să cunosc pe cineva care mi-a devenit foarte-foarte bun prieten (atât de bun încât înainte să moară mi-a propus să îmi predea firma lui și să am grijă de soția și copilul lui) iar cei 15 ani cât a durat relația cu el (până a fost răpus de un cancer) mi-au influențat viața chiar și ani buni după decesul lui.

După cum am zis în partea de sus a acestui chestionar e posibil să fi ratat întrebări care ar fi fost benefice. Așa că vă rog să treceți aici orice alte detalii sau amintiri memorabile pe le purtați și le puteți împărtăși.

Călin: Teo care țipa în pasajul universității "hobBITTTTT"... Toți care au participat cu 'trup și suflet' la aventură.... Manuel care vorbea de cod mașină.... Nopțile petrecute cu jocuri pe Spectrum și Commodore... Așteptarea de duminică să știi la ce nivel a ajuns...

Ce jocuri v-au marcat în acea vreme? Ce jocuri vi s-a părut cele mai bune? Ce jocuri v-au mâncat multe ore?

Cezar: Am fost marcat de jocurile de la Sierra și mai tarziu Dynamix. Toata seria de Police Quest, King's Quest, Leisure Suit Larry, The Incredible Machine, etc. Mai târziu a apărut și Diablo, Red Alert...

Călin: Larry, Elite, Super Chopper... Au fost multe. Jocurile erau partea principală, în 1990-1993 încă se muncea ca înainte... :)

Manuel: Jocul favorit al clubului cred că a fost Elite. Nu cred că a existat cineva care să nu îl fi jucat, măcar pentru o vreme, fie pe Commodore, fie pe Spectrum sau HC. Am mai pierdut multă vreme cu Boulder Dash. Mă apuca jucatul exact când ar fi trebuit să învăț, în sesiuni :) Știu că m-a mai prins și “Silent Service”.

Realizarea mea maximă din acea perioadă cred că a fost un program care rezolva o temă de semestru pe care ne-a dat-o în anul III prof. dr. Mircea Petrescu. La mine în an de la 100 de studenți au apărut 2 soluții funcționale și testate pe calculator. A mea scrisă în Pascal și care folosea până și ultimul bit de memorie disponibil al calculatorului meu C64, după ce mapa inclusiv ROM-ul în afara spațiului de acces al procesorului (era una dintre găselnițele C64, în același spațiu de adrese se puteau mapa bucăți diferite de memorie după nevoie și ROM-ul putea fi dat afară lăsând loc pentru câteva zeci de KB de RAM) și alta scrisă în Lisp de doi colegi care aveau acces la calculatoare compatibile IBM PC. O altă găselniță pe care o scrisesem direct în asamblare era o prostioară de program care rula în memoria unității de disc flexibil (FDD-urile Commodore 1541 și 1571 aveau procesor aproape identic celui din calculator dar numai 2K de memorie). Cu puțin efort se puteau scrie programe care se testau pe calculator dar puteau fi făcute să ruleze în unitatea de disc.

După revoluție au apărut evident numeroase jocuri pentru PC, țin minte că Where in the World Is Carmen Sandiego? și jocurile din seria “Monkey Island” erau teme de discuții la întâlniri. Prietenului meu îi plăcuse “Leisure Suit Larry” (o vreme cei din internet cafe-ul unde se angajase îl știau drept Larry) iar băiețelului lui știu că îi plăcea “Super Mario”.

Se făceau întâlniri de joacă la modul să vină prietenul în vizită cu Spectrum-ul să jucați împreună?

Călin: Nopți întregi... Se făcea ziuă și nici nu știai când...

Manuel: O, da. Dar nu trebuia să vină cu calculatorul lui, ne foloseam de calculatorul gazdei. Țin minte că la Dan (Patriciu) care locuia relativ aproape, pe la liceul Mihai Viteazu, am jucat X-Wing de ex. La Andrei care locuia dincolo de Piața Moghioroș și avea un C128 și un 1571 care se încingea (așa că îl ținea pe un taburet de bucătărie care permitea ca dedesubtul unității să pună un ventilator care să îl răcească) am văzut prima oară GeOS...

V-ați mai jucat după hobBIT? Dacă da, ce vi s-a părut memorabil de atunci încoace? În momentul de față vă mai jucați?

Cezar: Joc mereu, iar ca jocuri memorabile sunt seriile Fallout, Elder Scrolls, Syberia, The Longest Journey, Little Big Adventure. Acum mă joc Grim Dawn.

Călin: În fiecare zi consacru 2-3 ore în fața monitorului pentru jocuri: Elite, Fallout 76, Days Gone.

Manuel: Am jucat în disperare Civilization și mai ales Doom (prima versiune). Doom m-a prins atât de tare încât în concediu fiind traversam Bucureștiul și mergeam la serviciu doar ca să îl pot juca (calculatorul de acasă era un compatibil XT cu procesor 8088 și avea monitor Hercules - alb/verzui dar cu rezoluție mai mare decât CGA - și ca atare nu avea grafica necesară pentru a mă putea juca pe el ca lumea). Până în 1998 nu cred că am mai jucat altceva. Pe urmă, prin '99 - 2001 am jucat Warcraft (primul din serie). De atunci nu am mai jucat nimic.

Un motiv pentru care am frecat Doom atât de mult a fost engine-ul grafic, pe vremea aceea scriam softul pentru un echipament de testare a șoferilor de camion și trebuia să fac eu însumi generare de imagini sintetice în timp real. Mi-am pus problema să preiau engine-ul de la Doom și să îl adaptez pentru proiectul nostru dar eram mult prea limitat ca timp având în vedere restricțiile date de planificarea contractului și de faptul că eram singurul programator din echipă.

Ați prins jocurile antice încărcate de pe casetă audio sau dischetă. Acum avem jocuri în realitate virtuală. O diferență enormă de tehnologie. Uitându-vă în urmă, cum vi se pare acest progres, și în ce fel v-a impresionat?

Cezar: A fost o evoluție globală. Marea evoluție a fost de la 2D la 3D. Și tool-urile au evoluat fabulos, de la consolă la Unity.

Călin: Un progres normal, și încă nu s-a terminat... Dar între Elite din 1990 și cel de acum Elite Dangerous: Odyssey cred că în 1990 aveam mai multă imaginație când jucam vectorial... Grafica acum e superbă dar nu lasă loc pentru multă imaginație.

Manuel: După cum ziceam și mai sus, unul dintre motivele pentru care m-a prins Doom a fost că în acea perioadă scriam partea de software a unor echipamente de testare psihologică și a unor simulatoare de locomotivă / camion / vapor, folosite în centrele de pregătire și respectiv de testare ale unor diverse entități din subordinea Ministerului Transporturilor (Policlinica CFR, centre de pregătire ale ofițerilor maritimi sau fluviali). De altfel pentru simulatorul de vapor la care am lucrat colectivul din care am făcut parte a primit un brevet de invenție (și mai luam unul dacă războiul din Iugoslavia nu omora traficul naval pe Dunăre...). Iar simulatorul respectiv este cel pe care la începutul anilor 2000 chiar Mircea Băsescu și-a recertificat brevetul de căpitan.

Progresul tehnologic este absolut enorm, îmi dau seama extrem de bine. Noi în vara lui '92 am vrut să cumpărăm un server Sun SparcStation pe care să facem generarea de imagini radar în timp real. Ar fi costat circa 50.000 de dolari. Din cauza embargoului COCOM am ajuns să primim - în 1994 - un alt model de server, mult mai puțin potent, care însă tot a costat 28.000 de dolari. Cum noi nu ne permiteam să stăm 2 ani de zile cu proiectul în expectativă, între timp schimbasem soluția tehnică și folosisem transputere - nu cred că în România au existat mai mult de 5 colective care să utilizeze acea tehnologie. Un singur transputer la 5 MHz avea cam aceeași putere de calcul cu un 486 DX, 40 MHz. Noi pentru generarea imaginii radar și rularea modelului matematic care simula comportamentul navei în marș foloseam o rețea de 5 transputere, conectate sub forma unei plăci de extensie într-un calculator cu 286. PC-ul era folosit doar ca sistem de intrări/ieșiri (controlând afișajul mai multor voltmetre și câteva butoane care emulau timona și comanda motoarelor) și pentru afișarea pe un monitor VGA a parametrilor specifici de navigație.

Ca observație, transputerele au fost un tip de microprocesoare care implicit făceau operațiile în paralel (pentru a forța calculul în mod secvențial exista instrucțiune explicită) iar exact același program putea fi rulat nemodificat pe mai multe transputere conectate în rețea, puterea de calcul crescând liniar, direct proporțional cu numărul de transputere folosite. Astăzi aceeași putere de calcul folosită de noi atunci este depășită de cel mai ieftin model de telefon mobil.

Sau un alt exemplu, echipamentul de testare pentru șoferi de camion pe care l-am construit emula o cabină de Roman Diesel. Pe un 286 un program scris de mine genera dinamic imagini pe un monitor VGA, simulând (destul de rudimentar, după criteriile de azi) ceea ce ar fi văzut șoferul aflat la volan. În același timp un Z80 rula programul care simula motorul camionului și monitoriza acțiunile șoferului (pedale, volan, semnalizator, claxon șamd), timpii lui de reacție și felul în care reacționa la diverși stimuli externi. Comunicația dintre 286 și Z80 făcea ca imaginea generată să depindă de acțiunile șoferului, ansamblul măsurând timpii de reacție și evaluând comportamentul șoferului la volan. Rezultatul fiind permisiunea (sau respingerea) de a profesa ca șofer profesionist.

Orice simulator actual este extrem de departe și ca grafică și ca posibilități de ceea ce am făcut noi atunci... Dar pe de altă parte noi am însemnat un colectiv de câțiva cercetători, perioada era 1992-1996, finanțarea era dată de Ministerul Cercetării care în fiecare an ne dădea sau ne tăia banii în funcție de ce partid era la putere iar ce aveam voie să cumpărăm era limitat și orice voiam să cumpărăm trebuia însoțit de 3 oferte și referat de justificare. Așa că da, sunt extrem de impresionat de progres mai ales că îl pot compara cu ceea ce am făcut noi pornind de la zero.

Ați citit și alte reviste de jocuri după hobBIT? Dacă da, care? În noiembrie 2013 a apărut ultimul număr al ultimei reviste de jocuri, LEVEL. Deși a mai existat o încercare în 2016-2017 cu NIVELU'2, și asta a murit după doar 7 numere. Care credeți că sunt motivele pentru faptul că oamenii nu mai cumpără reviste de jocuri?

Cezar: Am citit toate revistele care au apărut cam până prin 2000. Revistele au dispărut odată cu răspândirea Internetului.

Călin: Nu cred că nu se cumpără... Cred că problemele legate de editare, tipărire, și distribuție sunt mari și oamenii renunță.

Manuel: Nu. Nu m-au interesat absolut niciodată. Iar acum în general se cumpără puține reviste tipărite pentru că totul există (nu neapărat gratuit) online și e mult mai rapid și mai facil să afli orice te interesează. Plus că poți pune întrebări, afla răspunsuri, raporta probleme și așa mai departe. Bătaia peștelui acum sunt jocurile online (“e-sports” despre care eu nu înțeleg de ce se cheamă “sports”) și nu e nimeni interesat să afle cronica unui meci abia după o lună.

Mai aveți vreo legătură cu vechile calculatoare Commodore, Spectrum, Atari, etc? Ați colecționat ceva în sensul ăsta? Le mai porniți de dragul nostalgiei uneori sau e doar un capitol încheiat din viața d-voastră?

Cezar: Nu, n-am avut niciodată nostalgii tehnologice.

Călin: Mai am un Commodore 64 (fizic) dar am toate emulatoarele Spectum, Atari, C64... Timpul e cel care lipsește acum.

Manuel: Sunt nostalgic după C64 și Cobra pentru că erau calculatoare superb proiectate. La C64 practic totul se învârtea în jurul unui microprocesor și a două cipuri dedicate, unul pentru gestionarea memoriei și aplicații video și un altul pentru sunet și conversii analog-digitale. Ca fapt divers, am văzut o mașină-unealtă care era controlată de un C64 doar prin intermediul magistralei de date și a convertoarelor A/D și un osciloscop construit dintr-un C64, bazat pe același principiu.

Pe de altă parte în perioada '87-'89 am asamblat calculatoare Cobra și am reparat HC-uri. Încă am 2 Cobre (una terminată, mai trebuie doar pusă în funcție, alta doar începută) și un HC cu care m-a prins în casă revoluția. Pot să le pozez dar cum nu au legătură nici cu CRC nici cu revista nu știu cât ar fi de relevante. De colecționat...

Din perioada anterioară lui 1989 mai am 2 dischete cu programe pentru C64, un teanc voluminos de casete cu programe de Spectrum și câteva zeci de dischete cu aplicații de PC (acestea din urmă din perioada '92-'99).

Aveți cumva poze, imagini din acea perioadă, de la CRC sau de la redacția hobBIT? Ar fi bestială de exemplu o poză de grup dacă ar exista cu colegii sau cititori sau de la întâlnirile CRC. Chiar și una cu d-voastră stând la calculator ar fi ceva grozav. De fapt, orice fel de poză de atunci ar fi utilă pentru articolul meu.

Cezar: Din păcate nu ne-am gândit să facem poze.

Călin: Din păcate, nimeni nu făcea poze.

Manuel: Legat de sediu, cu siguranță nu veți obține nimic pentru că nu a existat un sediu oficial. Cel mult poze cu Călin alături de cineva dar numai el vă poate ajuta dacă vrea și dacă are cu ce. Legat de club... Poate dar nici asta nu cred. Ne întâlneam să facem schimb de idei și de programe, nu venea nimeni cu aparat foto la el. Să nu uităm că pe vremea aia fotografie însemna aparat foto cu film, developare șamd.

În ceea ce privește articolul pe care-l scriu, ați voi să transmiteți vreun mesaj, vreun salut cititorilor de atunci?

Călin: Aș vrea să-i salut pe toți pe care i-am cunoscut și să le mulțumesc pentru frumoșii ani petrecuți împreună... Odată în viață ai ocazia să ai o experiență ca aceasta... Merci!!

Manuel: Mă îndoiesc că își amintește de mine altcineva în afară poate de câțiva oameni cu care am fost prieten în club. Anca Radovici, Cătălin, doi Dani, un Andrei și cam atât. Al doilea cel mai bun prieten pe care mi l-am făcut în viață l-am cunoscut tot prin intemediul CRC dar din păcate nu mai e printre noi. Așa că nu, nu am ce sau cui să comunic.

Și, o ultimă întrebare. Cine era "Larry" de la rubrica "Pentru Larry"? :)

Călin: În 2150 arheologii vor descoperi rămășițele lui Larry... Și misterul va fi rezolvat... Cred. :))

Manuel: Larry era, în marea majoritate a timpului, chiar Călin. Uneori mai răspundeau și alții, dar în final el era șeful suprem și el se ocupa de tot ceea ce ajungea să fie tipărit.