Îmi amintesc că în urmă cu câțiva ani am fost să văd Baby Driver (2017) alături de cea care avea să-mi devină parteneră. Ieșind din sala de cinema, eu am fost de părere că a fost un film foarte reușit datorită acelei sincronizări cu muzica, cu sunetul, și rolul lor central în scenariu, care dictau ceea ce întâmpla. Ea în schimb nu a fost așa impresionată și ne-am certat mult pe tema asta...
Se face anul ăsta și domnul Edgar Wright, care are sub centură și alte filme simpatice pe care vi le recomand, iese pe piață cu noua sa creație, Last Night in Soho, cu Anya Taylor-Joy în rolul principal, această crispată pupăză care ne-a luat ochii în The Queen's Gambit (2020).
Și spun asta pentru că se pare că ATJ-ul joacă bine dacă se joacă pe sine - acea zonă de fotomodel arogant, sau vampă cu daddy issues, cum vreți s-o luați; pentru că la finalul nopții în Soho, când i se cere să arate un cu totul alt rol, se împiedică stângaci în mediocritate. Iar ea o să fie rolul principal în Furiosa (2024). Vai de capu' meu! Sper foarte tare să mă înșel de range-ul ei actoricesc.
Dar nu asta e problema filmului. Ar fi fost bestial dacă ar fi fost asta. Problema este alta - în cel mai dezamăgitor mod cu putință, începând cu a doua jumătate se părăsește acea conexiune cu muzica bună și clasică a anilor '60, cu viața de descoperire a unei noi lumi și paralela simetrică cu ce i se întâmplă celeilalte protagoniste în zilele noastre, pentru a deveni un banal horror/thriller care nu mai are nimic de oferit.
Mă rog, îmi atrage a mea atenția că scena cu scările de sticlă și urcușul și chestiile a fost o super bună metaforă pentru, spoiler alert. Point taken.
Last Night in Soho iese la final mediocu, care te lasă cu un gust amar. Este un film care prezintă problema venirii de la sat la oraș a unei adolescente culte și cuminte într-un mod foarte mișto; care omagiază și visează frumos la anii '60 și magia specifică lor; dar care schimbă traiectoria pe la jumate' pentru că în scenariu scrie că trebuie să ne sperie și să ne submineze așteptările.
Au fost, în schimb, foarte convingători și chiar carismatici doi băieți mai puțin cunoscuți, cel puțin mie: Matt Smith și (mai ales) Michael Ajao, un tip extrem de empatetic, parcă juca să compenseze și pentru cealaltă în rol principal, Thomasin McKenzie, care e și ea ok.
Ieșind de la A fost odată-n Soho (execrabilă traducere) părerile n-au mai divagat, de data asta. Last Night in Soho este compus dintr-o jumătate de film bună și foarte retro, și o jumătate de thriller modern care aruncă în tine cu clișee banale de horror. De văzut doar dacă ai și un sistem audio bun, iar soundtrack-ul merită ascultat chiar și ca atare, fără film. E pe YouTube, sau pe Spotify.
