Ce a deranjat pe unii la acest film este faptul ca nu se insistă așa mult pe duritatea și spaima resimțită în acele vremuri. Ca și cetățean care nu a trăit atunci, dar încă locuiește pe aceste meleaguri, mi se pare că din contră, au reușit cel puțin estetic (țara noastră încă arată așa, cu aceleași blocuri gri și Alimentare de parter), dar și cu viața de familie și bloc; să surprindă acea perioadă veridic.
Repet, nu am trăit atunci, dar m-am simțit transportat în perioada aia mai ales datorită vestimentațiilor, Daciilor 1300, obiectelor de prin case și dialog. Nu am fost atent, dar sigur trebuie să fi fost pe undeva și celebrul pește de sticlă.
Hawaii nu este un film de acțiune, ci o dramă mai light ca alte filme românești (de care ni s-a luat, nu?) în care se pleacă de la premiza unei moșteniri de 2 milioane de dolari în perioada în care a avea și un singur dolar te băga în belea. De aici, personajul principal, taximetrist full-time și contrabandist part-time, încearcă cum-necum să ajungă la acești bani pe care trebuie să-i revendice de la oricare ambasadă americană, mai puțin cea din România. Deci ideea este fuga din țară. În drumul său însă, Andrei Florescu, jucat bine de Dragoș Bucur, se mai și îndrăgostește. Și dacă nenorocirea asta nu era de ajuns, este luat în vizor și de Securitate.
Deci un film cu o desfășurare nu așa grea la stomac care altfel ar îndepărta publicul tânăr. Astfel, m-am bucurat să văd chiar și adolescenți în sala de cinema. Nu m-a dat pe spate, dar nici nu mi-a displăcut. M-a relaxat, amuzat și ajutat la a adăuga câteva piese în imaginea pe care o am în minte legată de perioada comunistă.
Mai mult o poveste de dragoste și suspans setată în acea vreme decât un film pornit pe reproducerea acelei perioade, Hawaii este un film care merită văzut într-o după amiază liniștită, jucat bine, produs bine și la care se pot uita atât generațiile vechi pentru a zâmbi nostalgic, dar și cei mai recenți dintre noi, pentru a ne îmbogăți un pic cultura generală legată de acele vremuri.
