Cele mai multe magii nu se fac după uși închise, cu jobenuri supradimensionate și cu fluturarea baghetelor magice, ci în momentele de zi cu zi, din gând în gând și din emoție în emoție. Suntem magicieni constanți, dar am devenit reactivi: ne folosim puterea doar ca să punem frâne, nu ca să construim drumuri.
Și cea mai pertinentă observație în acest sens este acest triunghi de supraviețuire lingvistică în care ne învârtim ca într-o cușcă energetică: Doamne ferește, Doamne iartă-mă și Doamne ajută.
Scutul, Detergentul și Biletul
Cuvintele noastre sunt un act de descântec continuu asupra propriei vieți
Problema este că operăm cel mai adesea cu teamă, ca un elev care nu și-a învățat lecția și speră la o minune, în loc să o facem cu autoritatea celui care știe că vocea lui chiar mută munții. Dacă "Doamne ferește" este scutul și "Doamne iartă-mă" este detergentul, "Doamne ajută" ar trebui să fie deschizătorul de drumuri.
Dacă prin "Doamne ferește" ridicăm scuturi, prin "Doamne ajută" încercăm să cumpărăm biletul de intrare către un viitor mai favorabil. Expresie ce este, probabil, vraja pivot a românului. Este interfața dintre magia de repulsie și cea de atracție. Simțim că dacă nu atașăm aceste cuvinte la finalul unei intenții, am lăsat poarta deschisă pentru dezastru. E modul nostru de a "sigila" o dorință.
Dar ce facem cu mizeria pe care am lăsat-o deja în urmă? Dacă primele două negociază cu ceea ce urmează să vină, "Doamne iartă-mă" este încercarea noastră disperată de a șterge urmele a ceea ce am făcut deja. Este o radieră magică pe care o folosim rapid după ce am lansat un blestem, o judecată sau un gând negru; arată că știm că "am sfeclit-o" din punct de vedere energetic.
O spunem scurt, printre dinți, ca un reflex de curățare a istoricului, sperând că Divinitatea ne va șterge erorile înainte să vină factura (karma). Cu alte cuvinte, am recunoscut, inconștient, propria noastră putere de a face rău.
Cuvintele noastre sunt un act de descântec continuu asupra propriei vieți
Problema este că operăm cel mai adesea cu teamă, ca un elev care nu și-a învățat lecția și speră la o minune, în loc să o facem cu autoritatea celui care știe că vocea lui chiar mută munții. Dacă "Doamne ferește" este scutul și "Doamne iartă-mă" este detergentul, "Doamne ajută" ar trebui să fie deschizătorul de drumuri.
Dar, de cele mai multe ori, este folosit tot dintr-o poziție de pasivitate, nu dintr-o creație pură. Observă cum îl folosim ca o mantră după fiecare afirmație despre viitor. "Plecăm la drum, Doamne ajută", "Să iasă analizele bine, Doamne ajută".
De multe ori, "Doamne ajută" e folosit ca o descărcare de responsabilitate. "Eu am zis cuvintele magice; acum e treaba Divinității să rezolve." Este o formă de magnetism externalizat. Magul reactiv spune "Doamne, ajută" și așteaptă să cadă mura-n gură. Magul proactiv spune "Doamne ajută!" ca pe o aliniere cu ceea ce este deja în interior.
Suntem o anomalie fascinantă: purtăm în buzunare smartphone-uri capabile să facă miliarde de operații pe secundă, ne lăsăm viețile ghidate de algoritmi de ultimă generație, dar în forul interior, softul nostru de bază a rămas primitiv. Moderni la suprafață, arhaici în esență. Problema nu e tehnologia, ci faptul că ne folosim instrumentele secolului XXI cu o mentalitate de supraviețuire din epoca de piatră.
Astfel, trebuie să ne ridicăm de la atitudinea de "superstiții de babă" și să realizăm că, de fapt, trăim într-o neînțelegere a mecanismelor cosmice. Obiectele (apa sfințită, gura de canal, geana) sunt doar puncte de ancorare pentru intenție. Magia se întâmplă în spațiul dintre cel care face gestul și emoția pe care o simte în acel moment. Fără prezență, "Doamne ajută" este doar aer expirat. Rostit din disperare - atrage mai multă disperare. Rostit cu certitudine - atrage rezultatul.
Magnetismul nu este despre a cere "pomeni" de la Univers, ci despre a-ți asuma rolul de co-creator. Iar schimbarea de paradigmă poate începe cu realizarea că "Doamne ajută" este mai mult decât o banalitate lingvistică. Îl putem vedea de-acum înainte ca pe un concept metafizic, de cotitură în progresul nostru de creatori lucizi.
De multe ori, "Doamne ajută" e folosit ca o descărcare de responsabilitate. "Eu am zis cuvintele magice; acum e treaba Divinității să rezolve." Este o formă de magnetism externalizat. Magul reactiv spune "Doamne, ajută" și așteaptă să cadă mura-n gură. Magul proactiv spune "Doamne ajută!" ca pe o aliniere cu ceea ce este deja în interior.
Ajutorul, deci, nu vine de undeva de sus ca o pomană, ci este activarea unei forțe care este deja acolo, dar care are nevoie de semnătura ta conștientă.
E timpul să demontăm ceața superstiției și în loc să instalăm precizia intenției
E timpul să demontăm ceața superstiției și în loc să instalăm precizia intenției
Suntem o anomalie fascinantă: purtăm în buzunare smartphone-uri capabile să facă miliarde de operații pe secundă, ne lăsăm viețile ghidate de algoritmi de ultimă generație, dar în forul interior, softul nostru de bază a rămas primitiv. Moderni la suprafață, arhaici în esență. Problema nu e tehnologia, ci faptul că ne folosim instrumentele secolului XXI cu o mentalitate de supraviețuire din epoca de piatră.
Astfel, trebuie să ne ridicăm de la atitudinea de "superstiții de babă" și să realizăm că, de fapt, trăim într-o neînțelegere a mecanismelor cosmice. Obiectele (apa sfințită, gura de canal, geana) sunt doar puncte de ancorare pentru intenție. Magia se întâmplă în spațiul dintre cel care face gestul și emoția pe care o simte în acel moment. Fără prezență, "Doamne ajută" este doar aer expirat. Rostit din disperare - atrage mai multă disperare. Rostit cu certitudine - atrage rezultatul.
Magnetismul nu este despre a cere "pomeni" de la Univers, ci despre a-ți asuma rolul de co-creator. Iar schimbarea de paradigmă poate începe cu realizarea că "Doamne ajută" este mai mult decât o banalitate lingvistică. Îl putem vedea de-acum înainte ca pe un concept metafizic, de cotitură în progresul nostru de creatori lucizi.
Data viitoare când spui "Doamne ajută", nu o mai face din inerție. Fă-o din centru, cu tot magnetismul tău aliniat. Pentru că, în final, realitatea nu este altceva decât rezultatul ultimei tale incantații conștiente.
){kind=link}