Am întâlnit trei îngeri cu toiage de foc. Și fiecare a avut de dăruit câte o lecție.
Primul m-a ajutat să dau foc ideilor despre cum ar trebui să fie oamenii, despre obsesia minții cum că cel mai bine e ca mine; și încercarea de a-i schimba. Fiecare om e unic și valid în felul lui de a fi, oricât de absurd, ciudat, prostesc sau oricum altcumva ar apărea pentru mine.
Procesul a fost lent și a devenit complet doar când am realizat că mai rămăsese de acceptat un om ce încă nu-l recunoșteam așa cum este. Privindu-mă în oglindă m-am acceptat și pe mine. Atunci am dat curs eu-lui meu adevărat.
Primul înger m-a învățat toleranța.
A venit apoi al doilea înger, unul ce părea că mi-a fost mereu alături și ne cunoșteam de mult. Dintotdeauna. El m-a ajutat să ard vălul de pe ochi. Așa am realizat că toate binecuvântările de care aveam nevoie erau chiar sub nasul meu. Și că lucrurile frumoase nu vin întotdeauna cu trâmbițe sau artificii. Cu emoții sau stări intense. În spatele gălăgiei am descoperit că priveam cumva cu ochii larg închiși. Deschizându-i am descoperit simplul adevăr.
Al doilea înger mi-a arătat inocența momentului prezent.
A venit apoi și ultimul și mi-a dăruit cel mai dur cadou dintre cei trei.
A apărut mai întâi sub forma perfecțiunii și m-a lăsat să-mi fac de cap cu imaginea asta în mintea mea mult timp. Suficient cât să realizez că peste perfecțiune nu mai poți adăuga, peste infinit nu mai poți pune. Perfecțiunea nu poate fi urmărită, atribuită, sedusă. Perfecțiunea doar este. Orice efort de a o cuceri devine un act de agresiune.
S-a revelat apoi și împreună am ars dorințele, imaginile, proiecțiile și scenariile despre cum să obțin, să dețin această perfecțiune. Una câte una s-a dus și doar în liniște totală a venit revelația finală. Iubirea nu e ceva după care alergi ca să oferi sau să primești. Iubirea e ante-mergătoare obiectelor dorite. Iubirea doar este.
Al treilea înger mi-a dăruit iubirea ca stare de fapt.